Nota 5
Distributie:
Nicolae Dobrin
Alin Buzarin
Adrian Paunescu
Ovidiu Ioanitoaia
Mircea Lucescu
Desi blogul s-a numit anterior “fotbalsifilme” nu acesta este motivul publicarii acestui articol. Am vrut, ca multi altii, sa vad cateva faze antologice cu Nicolae Dobrin in actiune. Din pacate, am avut parte de inca o strategie de marketing a celor de la Gazeta Sporturilor, fazele care l-au facut celebru lipsind aproape cu desavarsire de pe DVD. In schimb avem cateva zeci de minute de interviuri cu “la fel de celebrii” editorialisti ai GSP. Tentativa este laudabila, dar rezultatul nu. Si nu este vina lor! Vina lor este ca au incercat sa vanda ceea ce nu aveau. Pentru ca, din pacate, nu exista foarte multe filmari cu momentele de geniu ale Gascanului. De aceea si nota mica din start.
Personal, am avut marea sansa sa-l cunosc indeaproape pe marele fotbalist. Ca orice pustan am visat sa devin odata ca el sau ca Hagi, idolii nostri din copilarie. Pentru aceasta am inceput fotbalul in orasul meu natal, Curtea de Arges. Ajuns aproape de admiterea la liceu am incercat sa merg pe aceeasi linie si am participat la selectia organizata de Centrul de Pregatire Nicolae Dobrin (CPND). Cu un an inainte, intre clasele a 7-a si a 8-a participasem la selectia celor de la FC Arges. Reusisem, eram insa prea mic, si am fost invitat sa revin un an mai tarziu. Nu se intampla deoarece… Nu pot uita nici acum momentul in care am vazut la televizor un reportaj (imi aduc aminte de vocea lui Ionel Stoica) prin care se anunta infiintarea scolii de fotbal a lui Nicolae Dobrin.
Am mers la selectie. Din cate am auzit, de-a lungul mai multor zile, au fost prezenti peste 1000 de copii. Dintre acestia am ramas 25. 25 de baietei la 15 ani, dornici sa-i calce pe urme marelui fotbalist. Printre acestia, facand parte din prima generatie a echipei care urma sa joaca sub numele Sporting Pitesti, se numarau nume cunoscute ale fotbalului actual: Marius Bilasco (Unirea Urziceni), Vasile Maftei (Rapid Bucuresti), Ciprian Tanasa (fost Universitatea Craiova), Stelian Stancu (Poli Timisoara), Gabriel Craciun (Gaz Metan Medias), iar peste cateva luni avea sa apara si viitorul tricolor Razvan Rat, singurul care nu participase la selectie. Echipa avea sa ajunga pana in finala campionatului national desfasurata la Constanta in 1997, unde a pierdut in fata lui Dinamo Bucuresti. Aici stralucea Marius Niculae. Dar modul cum am pierdut… asta e alta poveste!
Revenim la Nicolae Dobrin! Acesta, desi nu era antrenorul principal (postul fiind asigurat de Mihai Georgescu, fost presedinte la FC Arges) se implica mereu in antrenamente, preferand de cele mai multe ori sa lucreze cu atacantii. Am invatat lucruri nestiute despre pozitionare cat si despre lovirea balonului. Imi amintesc despre nea Gicu ca era intotdeauna calm, linistit, si dornic sa loveasca mingea. Se juca deseori cu Bodi, cainele sau, desi se vedea ca piciorul ranit (cu ani in urma) il deranja. Patrupedului ii facea o placere nebuna sa se joace cu mingea. Deseori in timpul antrenamentelor se repezea dupa ea infiorandu-ne de-a dreptul. Nu pot uita un sut puternic al lui Bilasco care, fara intentie, l-a trimis cativa metri mai incolo pe zburdalnicul insotitor al fostului mare fotbalist. La randul sau, Dobrin a participat chiar si la cateva jocuri cu noi, copiii, pe teren mic, lucru care mie mi-a adus un avantaj. Am “furat” de la dansul lovitura cu spitul, eleganta, precisa. De cate ori o folosesc ma gandesc la Dobrin. E mostenirea lui catre mine!
Cateva episoade legate de Nicolae Dobrin care ma privesc direct
Prima generatie a scolii sale s-a format in 1996. Pe atunci Adrian Mutu era coleg cu noi la liceul CFR si juca la echipa de tineret a celor de la FC Arges, impreuna cu Neaga si Coman. Mergeam intotdeuna la meciurile lor cat si la cele ale echipei mari. Mutu inscria aproape de fiecare data demonstrand de pe atunci talentul care l-a facut cel mai bun fotbalist roman al momentului. Ceea ce vreau sa subliniez este insa altceva.
Dobrin era la aceea vreme posesorul unei masini de famile cu mai multe locuri, culoarea violet (deh, doar echipa sa de suflet este reprezentata de culoarea in cauza), careia ii spuneam “Nava”. Nu prea erau masini straine pe la noi asa ca, impresionati, ne strangeam in jurul ei, de fiecare data cand aparea. Intr-una din aceste dati, nea Gicu statea si ne povestea cate in luna si in stele asezat pe locul soferului, dar cu picioarele afara. Noi toti, stransi pe semicerc in jurul sau. La un moment dat, cand cineva ii dadea replica, privirea Gascanului aluneca printre capetele unora si se opri in departare la un cuplu. Dupa secunde bune de studiat intreba grav: “Ala e Oanta?! (adica eu)” Eu eram de fapt in grup, in directia opusa privirii sale, e adevarat, asezat mai in spate. Respectivul, imbracat intr-un training alb si cam de aceeasi inaltime cu noi, era Mutu, probabil impreuna cu una dintre fostele lui. Asadar, in perioada 1996-1997, Dobrin nu stia cine e Mutu. Cel putin de la distanta! Urmau sa se cunoasca.
O alta intamplare din care am avut de invatat de la Gicu Dobrin s-a petrecut in Sala Sporturilor din Pitesti. Echipa venea dupa o victorie cu 6-0 (4-0) la Campulung. Orice antrenor ar fi fost multumit. Mihai Georgescu nu…
Nea Gicu nu venea in deplasari. Dar se interesa de jocul echipei. M-a intalnit undeva intre terenul nostru de joc (Tablierul), aflat langa liceu, si Sala Sporturilor. Eram cu un alt coleg, Ionila Costel (cred ca a jucat la Rocar), si ne-a invitat la un suc la Sala. Am mers, normal! Ne-am asezat, am comandat, dansul a scos cea mai mare gramada de bani pe care am vazut-o in viata mea, un teanc gros de bancnote de 50000 de lei. Iar atunci erau bani, tata! Ne-a intrebat cum a fost la Campulung! Si i-am povestit! “Ninsese abundent! Prima repriza a fost un calvar! Se construia foarte greu. In atac incepusem, ca de obicei, cu Bilasco si Tanasa. Antrenorul Georgescu a fost foarte suparat desi era 4-0 la pauza. Tipase toata repriza intai!”
Imi aduc aminte cum Nicolae Dobrin sorbea cuvintele. Parea ca se teleporta acolo. Am continuat. “In pauza, din cauza frigului nu mai era nimeni pe stadion. Doar eu si acelasi Ionila. I-am zis: “simt ca ma baga si dau doua goluri!” In acest timp aruncam mingea de la unul la altul prin zapada. Iese Dan Didita, preparatorul nostru fizic, secund, omul bun la toate. “Intri in locul lui Tanasa”. Am intrat! Am jucat vreo 6-7 minute. Primele doua ocazii, primele doua goluri. Imi respectasem promisiunea si alergam zambind sa-l imbratisez pe Ionila! “Jucati!” striga vulcanic Mihai Georgescu, parca mai suparat. Faza urmatoare! Centrare! Eram peste tot! Cap! Peste! Si asa imi venise prea sus! Faza urmatoare! Iar centrare! Prea in spate asa ca incerc cu calcaiul. Pretentios! Doar e 6-0, am dat doua goluri plus ca alta solutie nu era… Atunci s-a rupt lumea mea. “Iesi afara!” a tipat Georgescu. “Nu cred ca la mine se refera” am zis in sinea mea, “am jucat prea bine… patru ocazii in 7 minute…”. Totusi, despre mine era vorba, asa ca am fost nevoit sa ies afara. M-a pus sa fac ture de teren pana la finalul jocului desi nu mai avea nici o schimbare. Au jucat in zece. A ramas 6-0. Nu au mai avut ocazii.”
I-am povestit antrenorului Dobrin cu naduf, asa cum am facut-o si acum. Mi-a spus doar atat: “Nu-l lua in seama! Nu-l mai asculta! Fa ce crezi tu ca e bine!” Si nu am mai facut-o! Indiferent ca ne “invita” sa strangem iarba de pe teren (ramaneam in camera) sau glumea cu mine. Se rupsese totul! Dan Didita mi-a spus ulterior ca se nota fiecare partida pe un caietel. Ni se dadeau note, se scriau marcatorii etc. Georgescu nu stia cine marcase golurile 5 si 6. Pana cand i-a spus Didita! Asta este! A incercat sa ma impace. Nu a reusit! Din sfatul lui Dobrin s-a nascut altceva…
Partida decisiva pentru calificarea la turneul final! Contra celor de la Aripi Pitesti, pe terenul lor! Antrenata de “Tantarul”, tatal lui Adrian Iordache, atacantul actual al celor de la FC Arges. Acesta din urma era si el pe teren! Eu pe banca. Dobrin la fel! Incepe meciul, iar echipa noastra spulbera totul in cale. O repriza perfecta, 4-0 la pauza, goluri Bilasco, Stelian Stancu si Razvan Rat (2), pe atunci mijlocas stanga. Ma impacasem cu gandul ca nu am sa joc, mai ales ca se descurcau bine in atac. A urmat o pauza foarte lunga, undeva spre 20-25 de minute. Ne gandeam ca cei de la Aripi nu vor sa fie umiliti si de aceea intarzie sa apara de la vestiare. Pana la urma au aparut. Cu o atitudine mult mai agresiva. Cat ai zice peste au inceput golurile! 4-1, 4-2, ocazii mari, bara, disperare pe banca noastra. “In nici un caz nu se schimba titularii!” 4-3. Si totusi… Dobrin arunca o privire spre rezerve si peste 2 minute sunt langa tusa. Intru mijlocas dreapta! Iar peste alte cateva minute dau “golul etapei” de undeva de langa tusa (cam ca Hagi cu Columbia, dar de pe cealalta parte, cu piciorul drept, cu interiorul, la coltul scurt). Bosneag era invins! Nebunie mare in teren si pe banca! Atunci vine un “Bravo, ba!” din partea Gascanului, cuvinte care mi-au ramas infipte in suflet. Nu conta nimeni altcineva. Conta ca i-a placut lui. Atat! Au venit cuvinte aparent mai frumoase cand Georgescu impreuna cu Victor Jigman, sponsorul nostru, ne-au dat cate un plic cu 25000 de lei, dupa meci. Georgescu a zis: “Iar acum pentru autorul unui gol fenomenal care ne-a dus la turneul final, un plic insotit de aprecierile noastre”. Aprecierile n-au venit, la Constanta neavand sansa sa repet performanta. Cuvintele frumoase s-au dovedit a fi, in mod ironic, cele spuse de Nicolae Dobrin. Un “Bravo, ba!” care m-a urmarit de atunci. Am cunoscut un mare om! Cel mai bun fotbalist roman! Ce pacat ca nu am avut sansa sa-l vad jucand… Dar cel putin sunt o parte din el datorita acelui “Fa ce crezi tu ca e bine!”
Nota 7
